Declarația Universală a Drepturilor Omului
Documentul ONU din 1948, redactat în umbra celui de-al Doilea Război Mondial, care enumeră cele treizeci de drepturi pe care se spune că le are fiecare ființă umană — succesorul modern și secular al tuturor cartelor de drepturi anterioare.
Origine
Adoptată de Adunarea Generală a ONU la Paris pe 10 decembrie 1948 (acum Ziua Drepturilor Omului), cu 48 de voturi pentru, niciunul împotrivă și 8 abțineri (blocul sovietic, Arabia Saudită, Africa de Sud sub apartheid). Comitetul de redactare a fost prezidat de Eleanor Roosevelt; redactorul principal a fost juristul canadian John Peters Humphrey, cu contribuții majore de la juristul francez René Cassin și filozoful libanez Charles Malik. Cele treizeci de articole acoperă drepturi politice (exprimare, întrunire, azil, proces echitabil), drepturi economice și sociale (muncă, educație, un nivel de trai decent) și afirmația fondatoare că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi”. Tehnic neobligatorie, dar principiile ei au fost înscrise în constituțiile majorității statelor formate după 1948 și în tratate obligatorii precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950).
Folosire modernă
Textul de referință din spatele aproape oricărei revendicări moderne privind „drepturile omului” — invocată de jurnaliști, ONG-uri, instanțe și disidenți de la Beijing la Teheran și Caracas. „UDHR” (în engleză), „Articolul 19” (libertatea de exprimare) și „crime împotriva umanității” (un concept înrudit, de după Nürnberg) sunt vocabular standard în afacerile internaționale. Critici din tot spectrul politic îi reproșează că ar codifica o viziune specific occidentală, individualistă, asupra drepturilor; apărătorii ei subliniază că echipa de redactare a fost atent internațională.
Etichete