Dreptul divin al regilor
Doctrina conform căreia autoritatea unui monarh vine direct de la Dumnezeu, ceea ce îl face pe rege responsabil doar în fața lui Dumnezeu și înlătură orice drept omenesc de a-l demite.
Origine
Articularea cea mai agresivă a venit de la Iacob I al Angliei (și al VI-lea al Scoției) și de la fiul său Carol I, la începutul secolului al XVII-lea — parțial ca răspuns la pretențiile tot mai puternice ale Parlamentului. Încercarea lui Carol I de a guverna fără Parlament a dus direct la Războiul Civil englez (1642–1651), la decapitarea sa (1649) și la abolirea temporară a monarhiei. Bourbonii francezi (în special Ludovic al XIV-lea: „l'État, c'est moi”) au folosit doctrina cu mai mult succes până la Revoluția din 1789. Cele mai multe monarhii moderne au renunțat discret la pretenție în secolul XIX; Arabia Saudită și câteva state din Golf sunt cazurile supraviețuitoare care se apropie cel mai mult în practică.
Folosire modernă
Invocat în general sarcastic despre orice lider care se comportă ca și cum ar fi mai presus de orice răspundere — „se poartă ca prin drept divin”. Expresia este folosită ocazional încă serios în scrierea religioasă-monarhistă. Execuția lui Carol I este precedentul politic fondator pentru ideea că până și un rege poate fi judecat de poporul său.
Etichete